Azi se-mplineste un an … am aflat ca a fost sfarsitul … si nu inceputul … si ca pentru toti e mult mai bine asa…

Tot ce-a ramas e-un juramant, ce ne-a unit atunci … si-o dulce dulce nostalgie…

Astazi am fost la Finantele Universitatii mele sa imi deconteze cheltuielile cu drumurile ce le-am facut cu bursa castigata si cu alte cateva sesiuni de comunicari stiintifice ce s-au desfacurat in alte orase. Cum era de la sine inteles, indiferent de rezultate totul se face mai mult pe cheltuiala studentului ca vorba ceea, oricum sunt putini studenti ce isi mai sau dilinta la ora actuala sa faca ceva dar, daca tot incearca vreunul macar sa ii dam in cap si aceluia.

In mod normal la plecari de acest gen ti se plateste trenul (bilet de clasa a II-a la accelerat) si, daca nu ai cazare si masa ti se sau bani de diurna. M-am felicitat ca nu am venit cu un bilet de cazare caci sincer nu stiu cum m-as fi descurcat. De ce? Momentul calculului: domnul de acolo, un tanar cu vreo 3-4 ani mai mare ca mine se apuca de calculat. Avanseaza o suma de diurna acceptabila, 13 lei - ma gandesc “e ok”. Apoi isi intreaba o colega ce ii raspunde transant: “suma aceea e pentru profesorii universitari, pentru studenti e 0,94 lei. Ma uit uimita si intervin … “domnule, dar cu suma asta nu poti lua nici macar un covrig …. si se presupune ca e suma cu care ar tb sa traiesti O ZI. Se uita cu nonsalanta si parere de rau la mine … ridica din umeri … si cam atat. Imi spune sa mai intreb si la superiorul lui.

Acesta, la fel de nepasator:” asa e legea! Nu e mai mult si asta e!” Si astfel, cu diurna mea de 7-8 zile, abia daca pot sa imi iau de mancare pentru o zi.

Si ne miram oare de ce totul merge cu susul in jos?

“Intr-un fel sau altul, constient sau inconstient, multi isi pun aceasta intrebare.

Eu cred in egalitatea dintre sexe, in sensul ca cele doua parti sa tinda spre a avea aceleasi drepturi si obligatii. Exista insa persoane care merg asa departe cu aceasta egalitate incat se ajunge la negarea caracteristicilor specifice sexului. In fine, revenind la intrebarea din titlu, pentru ce este nevoie de toleranta si iertare in cuplu? Ar fi trei motive principale:

a) pentru ca este omeneste sa gresesti si nu scapa nimeni de asta;

b) pentru ca partenerul nu stie de fiecare data ce considerati ca este corect sau cel mai bine pentru dumneavoastra

c) pentru ca oamenii nu se schimba peste noapte intr-un mod semnificativ, ci este vorba de un proces complex care poate dura destul de mult.

Haideti sa le luam pe rand! Cine n-a gresit sa ridice mana sus! In ce priveste al doilea punct, nu vi s-a intamplat niciodata sa va spuna partenerul ca aveti pareri diferite sau ca nu stia de unele preferinte pe care le aveti? Si ultimul punct…, ce schimbari semnificative ati facut pentru partener si cat de usor v-a fost?

Cred ca este suficient sa ne facem o mica autoanaliza ca sa realizam ca, cateodata, avem pretentii foarte mari de la parteneri si ca se mai intampla sa le cerem mai mult decat le oferim.

Va recomand rabdare si toleranta!” (adaptare)

Sper sa nu interpretati gresit ceea ce voi scrie aici si sa nu ma considerati o laudaroasa insa, din punctul meu e o reusita pe care pot sa o impartasesc cu voi, asa cum am impartasit si atatea suparari si stari naspa. Si, de data aceasta este un eveniment deosebit de importanta pentru mine si care mi-a adus enorm de multa fericire.

Acum 2 saptamani, intre 2 caderi de calciu si alte minuni , am avut una din cele mai faine zile din viata mea. Am primit una din cele 15 burse acordate de firma americana General Electric şi Institute of International Education pentru dezvoltarea leadershipului in Romania.

Procesul de selectie s-a desfasurat pe parcursul a 6 luni si a fost destul de complicat si solicitant insa, cum era si normal festivitatea de premiere a fost cireasa de pe tort. Aceasta s-a desfasurat la sediul Centrului Cultural American din Bucureşti, iar premiile au fost înmânate de Cristian Colţeanu, Director Executiv Regional al GE pentru România, Bulgaria şi Republica Moldova şi Daniel M. Roberts, Director al Biroului European al IIE.

Printre distinşii oaspeţi care au luat cuvântul s-au numărat şi Nicholas F. Taubman, Ambasadorul SUA în România, Friedrich Niemann, Vicepreşedinte al Comitetului Director al Camerei de Comerţ Româno-Americane, Barbara Nelson, Director Executiv al Comisiei Fulbright în România si Managerul general de la Hotelul Hilton din Bucuresti, cu care ne-am pozat si am discutat indeaproape. Imi dau seama ca nu s-a creat o apropiere, insa sa poti sa ii vezi pe oamenii respectivi si chiar sa comunici cu ei … a fost incredibil.

Acum urmeaza in iulie un training de o saptamana in Budapesta unde vom participa la diferite sesiuni despre calităţile unui lider şi modul de formare a unei echipe, alături de alţi studenţi bursieri din Republica Cehă, Ungaria şi Polonia si, daca lucrurile vor decurge la fel ca la festivitate si la interviu, sunt convinsa ca vom imbina cu spor utilul cu placutul si vom reusi sa invatam foarte multe dar in acelasi timp sa ne si distram.

Se pare ca nu reusesc sa va exprim exact ce am simtit, si cred ca ar fi trebuit sa fiti in locul meu sa simtiti acelasi lucru … si stiu si ca nu am vrut initial sa merg caci eram in doliu … insa stiu ca mi-a fost bine si, vb versului “my confidence was (is) up for a while” caci sunt una din elitele acestei tari in ce priveste aceasta bursa, una din bursierele ce a luptat contra altor cateva sute de candidati … si cred ca pot si mandra de mine, fara falsa modestie:).

Acum sa vedem judecata voastra….

[http://www.happyfish.ro/cultural/despre_iubire/fericirea.html]

Am primit si eu de curand linkul…ca parere aveti?

Mie mi-a trezit doar un zambet amar pentru ca de prea multe ori teoria bate practica

I found a place so safe, not a single tear
The first time in my life and now it’s so clear
Feel calm I belong, I’m so happy here
It’s so strong and now I let myself be sincere
I wouldn’t change a thing about it
This is the best feeling

Astazi am gasit la Gabitzu un post ce a reflectat foarte mult credinta mea despre iubire … si, in speranta ca nu se va supara, si in lipsa de timp efectiv de reformulat, caci sunt in plina “stresiune” am decis sa il preiau si eu cu ghilimele de rigoare si sa vi-l prezint si voua …

Voi ce parerea aveti?

“Inspirata de ultimul post al lui Andrei Rosca, Fiecare cu Olimpul lui, am incercat sa refac un traseu comun multor cupluri si nu stiu daca parerile mele sunt cele mai nimerite a fi luate in considerare. Dar, am incercat.

Je t’aime, moi non plus…
Teoretic, o relatie presupune doi oameni. Practic, se intampla adeseori ca unul singur sa duca povara iubirii. Il iubesti si stii ca te-a iubit.
Faci socoteala la cat de mult oferi si cat de putin primesti.
Te gandesti la toate compromisurile pe care le-ai realizat din dorinta de a mentine relatia, te gandesti la cat de mult te-ai sacrificat si astepti macar sa ai multumirea si respectul celui de langa tine.
El (ea) se obisnuieste, insa. Se obisnuieste cu totul de-a gata si incet-incet ajunge sa considere ca totul vine…In momentul in care te opresti, tragi aer in piept, pui mana pe creionul imaginar si calculezi aportul adus de tine si de celalalt vietii de cuplu, realizezi ca tu esti singur care face eforturi.
Te simti usor frustrat si nu intelegi de ce legea echitatii nu functioneaza si in cuplu.
Din momentul in care incepi sa calculezi cantitatea de iubire oferita, relatia incepe sa se prabuseasca.
Din momentul in care iti ridici problema naturii relatiei, esti pe punctul de a o pierde. De ce? O relatie sanatoasa nu se intoarce catre sine insasi.
Cand lucrurile merg bine, atunci nu discutam cu celalalt despre relatia noastra, ci despre noi.
Cand ne instrainam, cand comunicarea tinde sa devina schimb de informatii, se produce fisura. Cand discutiile contradictorii devin inevitabile, dam vina pe comunicare.
Este deja o moda in a spune ca inamicul public numarul 1 este comunicarea.
Cu toate acestea, astazi comunicam din ce in ce mai mult. Avem telefoane mobile pentru a ne auzi, avem internet pentru a comunica prin intermediul mai multor simturi.
Si totusi, ne plangem de lipsa comunicarii.Comunicarea nu este problema, nici lipsa ei, ci modul in care o percepem.
Comunicarea nu inseamna simpla transmitere de informatii.
Daca dimineata la cafea, povestesc celuilalt despre realizarile profesionale, iar seara la culcare despre stirile cele mai importante, pentru ca nu a apucat sa le vada la televizor, nu inseamna ca eu comunic.
Transmit informatii. Vorbesti, te aude, dar nu te intelege.
De multe ori, ne imaginam ca partenerul nostru ar trebui sa ne ghiceasca toate gandurile.
Il impovaram cu sperantele noastre si speram sa le intuiasca.
Aluziile subtile nu inseamna comunicare, ci teama, teama de a nu rani sau de a nu fi ranit. Se stie ca barbatii si femeile vin din doua lumi diferite.
Din acest motiv, vom avea mereu parte de un dialog al surzilor si mutilor daca il lasam pe celalalt sa ghiceasca in stele ceea ce ne dorim noi cu adevarat.Si vom incepe sa credem ca el s-a indepartat usor-usor, pe masura ce ne-a dezamagit asteptarile.
De fapt, e posibil ca noi sa il fi indepartat refuzand sa ii spunem ce dorim cu adevarat. Nu exista “a iubi prea mult”
Nimeni nu are dreptul de a cantari iubirea oferita.
Exista insa iluzia de a iubi prea mult.
Pentru ca atunci cand traiesti aceasta drama, ai inchis demult ochii, ti-ai astupat urechile si gura, pentru a nu fi martor la schimbarea celui alaturi de care doresti sa traiesti.”

Iubeste viata si primeste-o asa cum este. Uneori mai buna, alteori sinistra. Primeste-o cum iti vine. Uneori mai rau, alteori mai bine. Cand prinzi in palma o raza de fericire, nu-i da drumul. Strange-o bine, iubeste-o. Stoarce din ea si ultima picatura de placere. Bucura-te astazi de ceea ce ai, caci maine poti ramane fara nimic. Mai rau e ca maine nu exista. Traieste astazi totul si maine mai vedem. Iubeste o floare si poti allege: intre a o rupe si a o admira … Dar de n-o rupi tu o rupe vantul … Sau poate fi un altul ce-o culege.

Iubeste o femeie sau un barbat si poti allege: intre a fi cu ea/el o viata, pan’ la moarte. Sau doar o clipa, o noapte … Ce este zi in viata e tot noapte.  Iubeste lumea-ntreaga si poti alege: intre a fi din lume si-n ea a te pierde sau poti fi pentru lume lumina cea de veghe.  Iubeste-te pe tine si fii un egoist! Dar nu cred ca-ti sta bine. Privindu-te-n oglinda, sa vezi acelasi chip. Ai fi un zeu uitat, din piatra fost cioplit. Iubeste-i tu pe altii … Si nu astepta iubire. Caci poti primi dezamagire chiar de la cei ce-ti sunt dragi tie.

Iti pui prea multe intrebari, probleme, traiesti o viata plina de dileme. Opreste-te, furtuna s-a sfarsit.

Iubeste, fa ce vrei, fii fericit!

Initial astazi voiam sa scriu despre altceva … insa citind diverse articole pe internet am dat peste blogul Analiei Selis si, mi-a placut. Ín respectiva scriere la care m-am oprit isi povestea marile iubiri si cum, dupa fiecare a avut parte de o suferinta majora.

Asa cum bine stiti si eu am redactat enorm de multe pagini despre iubirea ranita si suferinta pe acest blog. Iubirea si implicatiile ei nu au fost nicicand simple si facile. Insa probabil ca multe aspecte tindem noi sa le complicam mult mai mult decat e cazul. Nu zice nimeni ca e frumos, dar oare ce ne determina sa stam intr-o relatie atunci cand ea nu mai merge? Atasamentul? sau mai degraba egoismul nascut din insasi firea noastra umana? Si ce facem cand in cele din urma ea se incheie?

Acum cateva ore am purtat o discutie interminabila cu o cunostinta ce pur si simplu nu putea accepta ca o relatie s-a incheiat. Ce-i drept, nici el nu stie exact daca s-a terminat. Insa in secunda in care cineva te tot duce cu zaharelul si asta te indispune, atunci e cazul sa faci o alegere si sa pui tu punct.

El, insa, a ajuns in asemenea prag incat o ameninta si e gata sa o distruga, doar doar tipa se va intoarce sub presiunea amenintarilor. Motivatia lui? “Nu o poate ierta, desi inca o “iubeste”. Dar daca ea hotaraste sa ramana cu cel ce i-a fost pentru o decada si ceva sot, desi i-a spus lui ca il iubeste si l-a facut sa o asteapte deja de o luna sa se intoarca din strainatate, atunci el isi va pune in aplicare planul “diabolic”. Deci o vrea CU FORTA inapoi!, caci uneori nu mai exista cale de intoarcere.”

Orice incercare de a-l calma a fost sortita esecului. Nu doreste sa inteleaga ca ar putea renunta la a face rau, ca ar putea ierta si trece mai departe … öui ii trebuie razbunare.

Iar eu nu o sustin pe tipa, caci corect mi s-ar parea sa spuna ca-i laie sau balaie si sa nu incurci un om. Insa, sa fii capabil sa dai filmuletze XXX copiilor femeii ce se presupune ca ai iubit-o, doar din razbunare, ca sa ii platesti politele, mi se pare si mai revoltator. Scuza lui:”am prieteni ce au innebunit in urma unei relatii, s-au dus la socola, eu am slabit 15 Kg si poate m.as fi si sinucis. Deci nu imi pasa, desi eu inca o iubesc!”

Atata dezinvoltura cu care isi pregateste arma letala si totusi atata nonsalanta in a afirma ca el iubeste inca si e gata sa treaca peste tot daca ea se intoarce…

Eu sunt nimeni sa judec, dar el nu mi se pare un tip reprezentativ pentru conceptul de iubire. Totusi, pentru ca multi confunda azi iubirea, si acest sentiment a ajuns in prea multe cazuri la ghena publica, nu pot sa nu imi pun intrebari: pana unde ajungi cand iubesti? sau poate, mai potrivit in cazul lui ar fi “pana unde esti capabil sa ajungi cand esti egoist?”. Oare egoismul uman poate fi atat de mare incat sa distrugi niste copii ce nu au nici o vina pentru greselile parintilor?

Intr-adevar, si la “tradati in dragoste” si la “cheaters” si mai stiu eu ce alte emisiuni, vedem permanent femei sau barbati batuti pentru infidelitate, injurati, facut un scandal monstruos si public … fara sa le pese de nimic. Dar asta e normalitatea si asa ar tb sa se manifeste “iubirea”?

Am trecut prin asa ceva, cu toate momentele tampite si frumoase, cu clipa de deznadejde si speranta, cu nopti de plans si clipe in care as fi vrut ca viata sa se incheie pentru totdeauna, astfel ca nu vorbesc din carti, insa e oare atat de greu sa nu faci rau celorlalti cand suferi? Sa accepti ca poate totul se intampla pentru un motiv si cu un scop si ca poate lucrurile trebuiau sa se intample astfel?

“Sa acceptam ceea se intampla, sa intelegem ca nu putem sa fortam un om sa fie langa noi si sa stim ca din dragoste nu se moare. Atata trebuie sa stim in momentul in care trecem printr-o despartire grea”…

Iubirea nu e ciudata, insa noi suntem cei care ne folosim de ea numai pentru a ne satisface ego-ul.

Si chiar imi doresc pareri pro si contra…

Imposibilul s-a intamplat…si, in modul cel mai neasteptat am obtinut ceea ce mi-am dorit de foarte mult timp: LINISTE si PACE SUFETEASCA.

E greu de descris cum m-am simtit, insa e ca si cum o gura mare de aer proaspat a intrat in mine, revigorand TOTUL.

Viata mea s-a schimbat brusc. Mi-am dat seama ca atat de mult timp am stat si publicat pe acest blog o multime de mesaje planse, demne de mila, dureroase, poate avand in ele ranchiuna si chiar ura. Sau poate pentru unii si uneori chiar si pt mine chiar “lame”…

Si totul pentru ce?

O despartire nu e de obicei ceva frumos, si atat timp cat iubesti cu siguranta sa pierzi pe cel de langa tine nu e lipsit de suferinta. In secunda in care sunt si alte implicatii,ce poate nu ar fi trebuit in veci sa existe, clar ca se naste si un altfel de sentiment, de ciuda, de repros, de “draci”!

Dar, in toata nebunia asta un lucru s-a uitat … iubirea ce, la un moment dat a existat intre noi. Probabil ca, pana la urma, sta in natura lucrurilor ca iubirea sa tina doar un timp, mai ales atunci cand nu e inteleasa in acelasi fel de amandoi, insa … atat timp cat sustii ca iubesti de ce sa faci rau?

Am realizat ca mult prea mult timp si energie am consumat amandoi ponegrindu-ne, invinuindu-ne de esec, atat pe noi insine cat si unul pe celalalt, bagand in rahat toate momentele superbe ce au existat in cea mai mare parte a relatiei.

Unul a adoptat din start o atitudine de strutz, negand orice si convingandu-se de veridicitatea afirmatiilor sale … celalalt a incercat o lupta … lupta dovedita fara rezultat, si, pentru ca nu se putea ascunde de adevar si nu-si putea vari capul in nisip, s-a inchis in sine, afisand o masca ce nu i se potrivea si care, nu a reusit sa o scuteasca de suferinta.

Si, in final, amadoi am ajuns atat de jos incat nici nu se merita amintit. Nu neaparat in actiuni ci sufleteste … un razboi ce nu a adus decat necinste in partea amadurora … rezultand doi perdanti … pentru ca din asa ceva nu ai cum sa castigi.

Judecand la bani marunti chiar are importanta cine si cat de vinovat a fost sau ce a facut unul si celalat? Sau ar tb pur si simplu sa iti aduci aminte cu placere de ce a fost frumos, sa dai la o parte ce a fost urat, cu mentiunea invatarii din ce-a fost si sa continui pe drumuri separate, dar renuntand la ura si dezumanizare…

Ce am inteles si am reusit sa clarific este faptul ca oricat de greu imi va fi de acum inainte, nu voi mai ajunge la acest nivel, iar el nu va mai aparea in scrierile mele ca un om ce mi.a facut rau. Cei ce stiu faptele si toate implicatiile ce au fost in aceasta “istorie” vor zice ca e ciudat, si ca eu nu ar trebui sa iert in veci, insa, eu una, de data asta voi asculta de mine si de sufletzelul meu; cred ca si el a suferit, si si-a platit crucea greselilor, deci cumva chiar cred ca trebuie pus un punct si ajuns la un final.

Din punctul meu de vedere stiu ca nu va mai fi scriere in care sa il reneg, sa il prezint cu ura sau resentiment. A fost … ce a fost … urat - frumos … indiferent de ce si cum a fost, de cum au evoluat, sau mai bine zis, involuat lucrurile, suntem amandoi vinovati! Insa eu una incetez de acum aceasta ponegrire … l-am iubit si poate tocmai pentru aceasta iubire ce am sustinut ca i-am purtat-o nu ar fi trebuit sa ajung, orice atitudine ar fi emis el. Pana la urma nu ar tb decat sa ma bucur daca ii e bine - in virtutea iubirii…

Am inceput acest gen de topicuri din vina blogului lui, voi incheia acest gen de scrieri tot, si de data aceasta poate, multumita, lui.

Viata merge inainte iar umbrele trecutului nu vor evolua nicicand de la nivelul de fantasme, chiar daca au acoperit nenumarate randuri si pagini de atunci si pana acum … viitorul e inaintea amadurora si chiar avem motive de bucurie si implinire.

Si nu pot sa controlez ciuda destul de mare ce o nutresc uneori pt mine insami … pentru aceasta “iubire” ce o doresc din toata inima inchisa intr-un sertaras al trecerii mele pe acest pamant, cumulata cu teama a inca unui esec, ce stiu ca exista si va exista oricand si care impreuna formeaza un pretext ce ma opreste in a imi crea cu adevarat o viata, sau macar a incerca sa pun lucrurile pe un fagas normal, a fi eu insami si a renunta la a cauta permanent substituenti, ce stiu prea bine (sau macar am aflat) ca nu ma satisfac.

Si, de fapt, daca totul s-a pierdut cu o clipa inainte de a ajunge inaintea altarului, si sunt constienta ca e mai bine ca s-a incheiat asa, de ce mi-ar mai trebui siguranta si preconceptii?

In fond, in ciuda suferintei uriase, in ciuda lacrimilor varsate ce la un moment dat mi-au secatuit sufletul si in ciuda tuturor lucrurilor ce le-am avut de pierdut in toata ecuatia aceasta, abia acum pot spune ca viata a inceput cu adevarat pentru mine.

Si, in mod straniu, incep chiar sa fiu recunoscatoare vietii si celor implicati, pentru felul in care au abordat situatiile.

De ce?

Chiar daca inca de mic copil am avut de luptat cu destule intemperii pentru a-mi face un rost, pentru a ma face inteleasa si respectata intr-o societate mica si inchistata in idei, mereu am avut oameni langa mine ce m-au apreciat si iubit si in bratele carora m-am putut sprijini in cadere. Acum insa a fost si este o incercare mea si doar a mea, o incercare pentru care doar eu am cheile ce m-ar fi facut sa ies vie sau moarta din ea, desi oameni care sa ma iubeasca nu au lipsit. Abia acum m-am gasit singura in mijlocul nimanui, in mijlocul necunoscutului si a trebuit sa lupt, pentru mine si pentru altii, fara sa ma pot baza neaparat pe cineva.

Si, abia acum am vazut ce inseamna cu adevarat sa fii singur si a aparut teama, ce m-a dominat si paralizat foarte mult timp … Nu am vrut niciodata sa recunosc ca nu pot face totul singura … poate nu excelent, insa mereu am considerat ca nu e nimic ce nu pot face! Si adevarul e ca nu e o placere si nici o fericire sa fii singur, si nici nu e usor, insa incet incet te poti descurca, te poti lupta si nu merita sa accepti rahaturile si injosirile nimanui, doar din teama stupida de singuratate sau de absenta a cuiva in bratele caruia sa te regasesti.

Iar aici cred ca ar fi de mentionat destule persoane ce din diverse motive mi-au conferit dusul rece necesar trezirii si constientizarii realitatii: poti fi singur si in doi sau doi pot fi mult mai multi. Si sunt prea multi cei care nu vor da doi bani pe ce gandesti atat timp cat ei vor fi satisfacuti.

Si totusi m-am dovedit o luptatoare…

Sper doar sa pot vedea linia fina de demarcatie intre a fi sigura pe mine, a-mi pastra integritatea, a avea o anumita toleranta pentru oamenii ce merita si a ierta. Si stiu ca de compromisuri nu mai pot beneficia decat cei ce cu adevarat sunt demni de asa ceva…

Altfel, ce e mort si ingropat trebuie sa ramana si va ramane asa, oricat s-ar chinui altii sa dechida cutia Pandorei. Iar uneori speranta si bunatatea poate veni in cele mai surprinzatoare momente. Viata chiar merita traita, desi cateodata nu e decat o biata ***** si, pana la urma doar riscand ai sanse sa castigi ceva …

Dar, in ciuda a tot, se pare ca nu e totul pierdut, si ca … poate chiar mai am un pik de noroc si oameni pt care chiar merita sa risc ;)…

I feel like I am falling apart … si vorbele sunt fara valoare, dar doar asa ma pot descarca un pic, aparent…

In urma cu cateva zile, am avut un perioada de cosmar: stres permanent aparut de nicaieri, o stare de indispozitie si neliniste stranie, un sentiment ca ceva e pe cale sa se intample insa nu stiu ce, unde, cum.  Am incercat sa ma gandesc la posibile cauze si m-am abatut intr-o multime de motivatii sau pur si simplu ajunsesem sa cred ca iar ma consum prea mult pt fleacuri. Dar de data asta era diferit…

Am deja vreo saptamana de cand mai mult nu am dormit decat am dormit. 2-3 ore tensionate, dupa care ma trezeam mai obosita decat m-am culcat. Aveam vise ciudate … de neintales (rude, cunostinte apropiate la care tin enorm) … dar totul intr-o lumina foarte sumbra. Si culmea, luni seara am visat-o pe ea, o nepotica a mea de care devenisem mai mult decat atasata de ceva timp … o copila pt care de multe ori am substituit “meseria” de mamica … nu mi-am amintit nicicand exact visul, insa stiu ce am simtit: m am trezit plangand si cu o frica uriasa, de data asta avand un obiect determinat: Ea!.

Am mai avut vise de acest gen, insa niciodata nu s-a intamplat ceva anume, astfel ca, m am linistit si m-am culcat la loc, incercand sa adorm.

Marti am aflat vestea … Murise … cum, de ce??????? … sunt intrebari ce in capul meu au ramas si vor ramane mereu fara raspuns, in ciuda oricaror explicatii date. Nu pot sa inteleg cum o fiinta atat de plina de viata si mititica s-a putut duce asa subit fara sa aiba vreo boala anume … intr-un mod atat de stupid … si nu pot intelege de ce nu am reusit sa prevad ceva din toate astea … de ce n am stiut sa interpretez ce am simtit … poate eram singura ce putea sa opreasca asta din a se intampla!!!!!!

Nu am apucat nici macar sa o vad, si nu stiu de voi apuca, caci imi lipseste curajul … nu pot sa spun ce simt, insa doar bine nu. Trebuie sa prefac un zambet, caci datoria mea in momentul acesta e alta … Trebuie sa fiu tare si totusi …

Nu stiu ce sa mai cred … stiu doar ca nu trebuia sa fie asa … Nu pot nici macar sa plang pt ea … si nici nu vreau sa plang aceasta lacrima, pentru ca astfel parca pot sa o mai tin inca langa mine…

Odihneste-te in pace, scump ingeras!!! …

Voi intrerupe sirul pledoariei despre iubire pentru a posta un videoclip … nu pot spune mai mult despre cea care a fost candva un sufletzel dulce si foarte drag mie si care din pacate de ieri nu mai este printre noi …

…….

Sa-mi fie iertat insa nu am gasit o alta metoda care sa exprime mai bine ce cred si simt in momentul acesta! Lacrimile sunt cele ce imi acoperaobrajii iar cuvintele simt ca sunt total de prisos pentru o faptura atat de buna si firava, ce nu ar fi trebuit sa moara atat de devreme…

Odihneste-te in pace ingerash! :(((

Am fost cu El atata timp … m-a invatat cica ce e iubirea … iubire in care nu credeam la acel moment … insa viata mi-a aratat ca ceea ce a fost intre noi, sau ceea ce a fost din partea lui, eu nu mai pot crede. Iubirea nu se povesteste in fraze lungi sforaitoare, precum poetii in versurile lor … e un sentiment destul de simplu ce devine complicat doar din cauza naturii umane a omenirii, a incercarii de a atinge absolutul de catre muritorul de rand. E un sentiment ce se demonstraza pas cu pas, cu bune si cu ele … si care … te poate inalta pe culmi nebanuite sau arunca in abis …

Incet incet am ajuns ca El … sau am adoptat multe din lucrurile ce mult timp le-am denigrat, pierzandu-mi astfel integritatea mea. A ajuns sa fie o pecete asupra mintii si corpului meu. Sau poate i-am adoptat stilul pentru ca era mai usor sa fac ceea ce eu altfel nu as fi facut. Apoi, apoi m-am schimbat intr-adevar dar doar in masura in care am ajuns sa nu mai cred in iubirea sincera, sa spun ca totul e un urias “bulshitt” … Am mai fost la acest nivel, dar, de data asta, un lucru am in plus: mijloacele de aparare … ce se activeaza in momentele cele mai dragi mie.

Am capatat intr-adevar arme taioase … doar ca, spre deosebire de acul unui scorpion a carui intepatura e paralizanta si letala, in cazul meu lama lor se apleaca de cele mai multe ori asupra mea, din dorinta de a nu ii rani totusi pe cei din jurul meu, poate asemanator cu cea a unei albine, ce se apara, lasandu-si acul, chiar daca asta inseamna moarte pentu ea.

Ce am facut? Dupa ce am tot patimit, am ales politica strutului, politica ce se zice are un randament maxim … totusi, se pare ca in cazul celor cu o constiinta deschisa si atenta, acest lucru nu prea se potriveste. De ce? Pentru ca in cazul meu, fuga si frica nu sunt rusinoase, dar cu siguranta dureroase … si dor ca dracu !!! Si culmea, nu in orgoliu, ci in suflet!

In ce consta? Incerci sa nu te implici sentimental intr-o relatie, desi poate ca ti-ai dori, iar cand simti ca exista si cea mai mica sansa ca totusi inevitabilul sa se intample, sau s-a intamplat deja, lovesti unde stii ca ai cele mai mari sanse de reusita, dar in asa fel incat sa nu paralizezi biata faptura si apoi fugi … E un joc pemanent de-a soarecele si pisica, sau de-a cainele si catelul, cu forte inegale … Daca lovitura a fost aplicata “corect”, si indraznesti sa te intorci, cu siguranta ca nu mai ai nici o cale. Astfel ca, desi intentia nu e una rea ci e doar reactia la frica … ai interzis pe acel sens de mers.

M-am tot gandit daca ce mai simt acum pentru el e iubire in adevaratul sens al cuvantului sau o legare de trecut … Raspuns nu voi avea nicicand. In ce-l priveste exista doar o mixtura de sentimente controversate, de agonie si extaz, de ura si iubire, de dorinta si neimplinire. In momentul de fata nu reusesc sa ma mai regasesc nici macar in Dumezeu pe care intr-un timp l-am simtit deosebit de aproape, insa deun lucru sunt convinsa si stiu ca aici am un cuvant greu de spus. Orice as simti, oricat as suferi, soseaua aceasta are un singur sens, iar El nu va mai fi decat o “dulce amintire” … Iubirea adevarata se spune ca isi extrage seva din iertare. Eu cred ca intre noi, la momentul respectiv, iubire a existat mai mult decat reala, o iubire superioara, departe de nimicnicia vietii, dar ca o data ce a lasat sa patrunda colbul umanitatii, totul s-a tranformat in scrum. Iubirea mea va exista oricand, inchsa intr.un sertar, fara manifestare, dar nu doresc sa renunt la acest sentiment, caci m-a inaltat mult prea mult.

“Pentu tot ce-a mintit l-am iertat deja, chiar de am suferit a fost bine si asa, insa n-am sa ma prefac ca lumea se-ncheie cu el…” … sper doar sa reusesc sa imi aduc aminte de aceste versuri la momentul potrivit si sa nu mai dau cu piciorul la ce am in prezent…

Va urma…

……..¶¶¶¶¶¶…………¶¶¶¶¶¶
….¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶….¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
..¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶……..¶¶¶¶¶¶
¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶……..¶¶¶¶¶¶
¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶….¶¶¶¶¶¶¶
¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶..¶¶¶¶¶¶¶
¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
….¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
……¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
………¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
………..¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶¶
…………¶¶¶¶¶¶¶¶
………….¶¶¶¶¶¶
……………¶¶”

In ultimul timp, desi mi-e bine, desi am ajuns in momentul in care pot substitui multe din ce imi lipsesc, au aparut intrebari ce ma macina puternic, intrebari fara raspuns, intrebari ce isi gasesc utilitatea doar in conditiile unei noi relatii sau in linistirea sufletului meu…

Cum poti continua sa iubesti un om ce te-a omorat, cum poti iubi “o iubire ce te-a ucis” … Cum poti sa nu mai doresti sa fii cu un om, sa stii ca e un nonsens si totusi sa tii la el mai mult decat la tine insati? M-am despartit si totusi nu am putut nicicand sa plang pentru ce a fost … Mi-am bagat capul in tot felul de chestii, mai mult sau mai putin importante, doar ca sa nu ma mai gandesc … Am scris un timp pe blog, lezata fiind de ineptiile celui ce ma iubise, emanand intr-adevar suferinta, insa nicicand nu am putut sau dorit sa dau motivatii … Am intreprins actiuni de ajutorare a altor persoane care au trecut sau trec prin ceea ce am trecut si eu … si culmea tuturor le-am inspirat incredere, curaj, vointa enorma … Ce ciudatenie!!! … Si ia-ta ca in tot acest proces, am lasat multe in urma, insa cel mai important, mi-am lasat in urma sufletul, increderea si … vindecarea mea.

Mi-am impus, si nu o data, sa nu plang … nu numai sa nu ma plang altora, ci sa nu mai vars o lacrima pt El … si luni intregi am rezistat … n-am plans in fata altora, n-am plans in intimitate … m-am animat cu alte ganduri … m-am regasit in Dumnezeu … Si nu am vrut nici macar sa il urasc, desi poate asta m-ar fi determinat sa il uit sau sa-l reneg. Eu insa am dorit sa pastrez ceea ce a fost frumos, caci ce era urat ma sfasia de vie. In tot acest timp am incerat sa ma regasesc, sa fiu eu … cea de dinainte de tot … fetita naiva, poate, fetita care aspira la multe … fetita ce dorea sa iubeasca dar nu indraznea sa aspire la acest sentiment … fetita ce a luptat cu toata forta pentru binele celor la care tinea, chiar si cand nu avea cu ce …

Si pentru un timp chiar am crezut ca am reusit … Si chiar am crezut ca nu mai simt nimic, ca nu mai iubesc cand aveam toate motivele sa il urasc, ca a devenit doar o amintire si ca nu ma mai poate leza …

Insa era doar o dulce amagire … Ceva sau cineva, a reusit imposibilul … a redeschis rana … poate la fel de adanca ca si atunci, dar cu siguranta mult mai dureroasa, caci deja a trecut prea mult timp … Amprenta lui e mult mai mare decat as fi putut sa cred sau sa-mi doresc vreodata … e ca un plasture din acela antitabac … purtandu-l poate te face sa nu mai fumezi asa mult, insa iti aduce aminte permanent de faptul ca esti un fumator !

“va urma”…

Don’t ever tell anybody anything. If you do, you start missing everybody.

Nu mai am incredere … in nimeni si nimic.

In ultimul timp, desi am avut una dintre cele mai fainutze perioade din viata … sau macar linistita in conditiile actuale:p, am avut si timp destul de mult sa ma gandesc la mine, la cei din jurul meu …

Si, cu parere de rau mi-am dat seama ca totusi nu sunt multumita de ce sunt … de cum evolueaza lucrurile. In subconstient am stiut demult asta, insa mereu am preferat sa ma pierd intr-o mie de alte chestii poate poate nu voi constientiza. Si mult timp a mers, caci privind din exterior, am destule lucruri ce imi merg bine si care, cel putin pe plan profesional ma pot satisface. Insa, in realitate, mi-am creat o iluzie, mi-am dezvoltat singura premisele unor aparente care, probabil, in alte conditii m-ar fi facut fericita. Am posibilitatea sa calatoresc destul de mult si cam pe unde imi doresc, sunt cunoscuta si respectata, sunt pe punctul de a-mi indeplini un vis destul de important pentru mine …

Uitandu-ma insa mai atent mi-am dat seama ca nu fac asta decat cu un scop: incerc sa ma prostesc intr-o dulce amagire, incerc sa ma obosesc peste masura, din dorinta uriasa de a nu mai simti nimic, de a nu mai gandi, de a trai viata cu intensitate dar fara neaparat de a ma bucura de ceea ce fac…

Ma pierd in iluzii si in mod ciudat chiar si cei din jurul meu sunt parte integranta a acestei stari. Se stie ca cei ce sunt doar cunostinte se asteapta ca raspunsul la intrebarea “ce mai faci?” sa fie “bine” si cam ata! insa sunt inca uimita de cat de superficiala este lumea. Stiu ca nu am descoperit eu America insa, nu pot sa nu ma revolt un pic la asta, mai ales ca sunt si eu parte la acest proces si contribui cu zambetul pe buze la o dulce amagire ce se dovedeste a fi amara in final.

Nu stiu daca e o problema atat de importanta dar, atat timp cat nu lasa sufletzelul meu in liniste, pentru mine este … Si paradoxal este ca, desi am trecut de ceva timp de perioada adolescentei (pe care nu pot spune neaparat ca am trait-o in adevaratul sens al cuvantului) ma simt uneori ca adolescentul miop al lui Eliade, neinteles si totusi luptand pt intelegere.

To be continued…….

Sunt o mica-mare prostutza … „not a girl, not yet a woman”…

De ce?

De cateva zile am ajuns intr-o dilema foarte mare … poti ierta minciuna? Ce faci cand cel mai bun prieten (sau unul dintre cei mai buni), te-a inselat si ti.a inselat increderea … sau poate “doar” te-a amagit?

M-am trezit de curand intr-o astfel de situatie si nu stiu ce sa cred. NU stiu cum e mai bine sa pun problema. Ne-am cunoscut intr-un moment extrem de dificil si poate greul ne-a apropiat … tatonari, momente comince, povestiri indelungate, suisuri si coborasuri … toate le-am cunoscut … Trebuie sa recunosc ca imi era si este prieten bun si nu o data a fost langa mine in situatii critice, cand am avut nevoie, cand mi.a fost greu sau cand am plans … cu un suport moral si fizic ce m-a ridicat mereu, dar si atunci cand mi-a fost bine.

Iar eu … eu am fost langa el cum am putut „minunandu-ma de asta minune”

De ceva timp am banuit ca undeva lucrurile nu se leaga … iar de vreo 2 luni era o banuiala certa, si cu dovezi … totusi am persistat sperand sa aflu un adevar, ascuns in multe si interminabile cuvinte … un adevar ce, daca nu era burdusit in minciuna si amagire cu siguranta ca mi.ar fi facut placere sa il aud si m-ar fi bucurat imens.

In cele din urma l-am aflat si am ramas socata … speram, doream sa fie real pt binele lui, dar nu puteam ierta minciuna … mai ales cand minciuna fusese cea care ma distrusese anterior si o stia…

Si astfel ia-ta-ma azi, gandind ce ar trebui sa fac … sa iert, sa uit si sa merg inainte … zicand ca poate nu a fost dovada de neincredere ci doar incercare de a nu ma simti in inferioritate, dorinta de joc … sau sa nu iert, sa fiu intransigenta, sa tai in carne vie (ceea ce ma cam termina caci e fratiorul meu mai mare ce m.a protejat mereu) … Totusi, sa nu spui ceva e ok, dar sa minti si sa povestesti opusul … acolo ii “buba”.

Dar acum, fara pesimism, totul imi arata iar si iar ca oricat de bine ai cunoaste un om, mereu exista o portita, mereu ceva se schimba … si poate ca, desi sunt capabila sa ofer incredere , eu personal, mi-am pierdut si imi pierd in continuu increderea in restul lumii …

Si mai stiu ca sunt inca un mic copil ce scoate nasucul in lume si mai are multe de invatat … Mereu luata drept altceva, mult prea putin inteleasa sau „citita” … desi aparent se stie totul … complexa … dar care tine cu dintii la cateva lucruri … iar unul din ele e ADEVARUL!!! …

Si totusi, imi doresc sa invat cum e mai bine … dar, de la cine oare?

Poooopik dulce si nu inceta nicicand sa speri … Ai promisiunea mea ca iti va fi bine (sau poate mult mai bine) din nou! …

Just take a little time to breathe … :* :<D.

Zilele trecute mi-am amintit de o istorioara ce mi-a fost povestita acum muuuuult timp de o persoana foarte draga mie si m-am gandit sa v-o impartasesc si voua.

Un om observa intr-o zi pe frunza unui copac un fluture ce tocmai lua nastere. Inca nu reusise sa iasa din coconul sau si se parea ca are reale dificultati in a indeparta invelisul acela ce il protejase de exterior pana acum. Omului i se facu mila de fragila creatura si cu mare grija prinse cu degetele materialul ce infasura fluturele si il rupse. Intr-o singura clipa frumosul fluture era liber. Salvatorul se astepta ca dintr-o clipa in alta sa vada aripile intinzandu-se si faptura dragalasa luand-usi zborul plina de fericire.

Cu toate acestea asta nu s-a intamplat. De fapt acel fluture nu a mai zburat niciodata. Pentru restul existentei sale neinsemnate s-a tarat in loc sa zboare. Omul nu cunostea ca acea cazna la care fluturele era supus spre a se elibera facea in acelasi timp ca acesta sa isi formeze minuscula cantitate de muschi necesara mai apoi pentru a da in mod regulat din aripi. Eliberand-ul inainte de vreme a avut loc o drama din dorinte si bune intentii.

Adesea calea cea mai grea nu este deloc buna insa si calea cea mai usoara duce deseori la un final dramatic.

Sigur, e un fel de filozofie, dar mie povestea asta adevarata imi arata ca pana si cel mai nesatios si frumos zbor are mai intai nevoie de echilibru si timp – oare voi ce veti zice si judeca din asta?

P.S. Sper sa ne revedem curand desi … va mai dura un pik, cred,pana voi mai posta din nou. Pupik dulce tuturor.

Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te inalta. (N. Iorga)

Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea. (Georges Brassens)

Timiditatea - un defect al oamenilor mari, tupeul - defectul oamenilor mici. (Maurice Coyaud)

Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate. (Jack Penn)

Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar. (Peter O’Toole)

Numai dupa invidia altora iti dai seama de propria ta valoare. (Tudor Musatescu)

Nu judecati oamenii dupa cei cu care se aduna. Nu uitati ca Iuda avea amici ireprosabili. (Ernest Hemingway)

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (J.F.Kennedy)

Oamenii eficienti sunt cei mai mari lenesi, dar sunt niste lenesi inteligenti. (David Dunham)

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta. (legea lui Moisil)

Munca in echipa presupune in primul rand sa-ti pierzi jumatate din timp explicandu-le celorlalti de ce nu au dreptate. (George Wolinski)

Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce in ce mai buni, fie se transforma in otet. (Papa Ioan al XXIII-lea)

Daca vrei sa stii cine este un om, da-i o functie de conducere. (Robert Brasillach)

E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra. (Jules Renard)

Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene. (David Dunham)

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. (Sigmund Freud)

Daca ai impresia ca educatia e scumpa, atunci incearca sa vezi cum e ignoranta. (Andy McIntyre)

Nimeni nu e de neinlocuit dar - uneori - este nevoie de mai multe persoane pentru a inlocui una singura. (ClaireMartin)

Violenta este ultimul refugiu al incompetentei. (Isaac Asimov)

Cel mai greu lucru de pastrat e echilibrul. (Jean Grenier)

Oboseala si lenea au aceleasi simptome. (Bissane de Soleil)

Exista batalii pe care e bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le. (Gelu Negrea)

A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare intelepciune. (Cicero)

Cand muncesti, joaca-te. Munca, daca este o datorie, te ucide.
(Max Jacob)

Un prost care nu spune nici un cuvant nu se deosebeste de un savant care tace. (Moliere)

In politica, prostia nu e un handicap. (Napoleon)

Daca astepti momentul potrivit, te intrec altii care nu-l asteapta. (Woody Allen)

“Graţia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracţiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viaţă, ale tendinţelor ei negative.”

“Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.”

“Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate.

“Dragostea este sfinţenie plus sexualitate”

“Dezacordul cu lucrurile este semmnul evident al vitalităţii spirituale.”

“Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă.”

“Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-ţi spun cine eşti.”

“Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.”

 

“Am invatat … ca nimeni nu este perfect … Pana cand nu te indragostesti…
Am invatat … ca viata e dura … Dar eu si mai si !!!
Am invatat … ca sansele nu trebuie niciodata sa le pierzi … Acelea pe care le pierzi tu le prinde din zbor o alta persoana.
Am invatat … ca atunci cind porti pica si amaraciune, fericirea se duce in alta parte.
Am invatat … ca ar trebui mereu folosite vorbe bune … Pentru ca maine poate va trebui sa le retragi.
Am invatat … ca un suris e un mod economic pentru a-ti imbunatati aspectul.
Am invatat … ca nu pot sa aleg cum ma simt … Dar pot mereu sa fac cate ceva.
Am invatat … ca atunci cand fiul tau nou nascut iti tine degetul in micul lui pumn … s-a lipit de tine pentru toata viata.
Am invatat … ca toti vor sa traiasca in varful muntelui … Dar toata fericirea si cresterea au loc in timpul urcusului.
Am invatat … ca trebuie sa te bucuri de calatorie si sa nu te gandesti doar la scopul ei.
Am invatat … ca e mai bine sa dai sfaturi doar in doua situatii … Cand sunt cerute si cand de ele depinde viata cuiva.
Am invatat … ca cu cat irosesc mai putin timpul … mai multe lucruri reusesc sa fac”.

Nu stiu cui apartine, caci e diferita de poezia “Am invatat” a lui Octavian Paler, insa mi s-a parut frumoasa si mai mult decat reala . In multutudinea de probleme pe care zilnic le intampinam in viata noastra, probleme ce uneori par sa nu se mai termine, haideti sa ne oprim un moment si sa ne uitam in jurul nostru, sa ajutam, sa iubim … nu ne poate face asta mai fericiti sau macar mai impacati? ;;).

 

Aceasta urare am primit-o de la o persoana foarte speciala insa, mi-am permis sa o transmit si eu tuturor femeilor si, de ce nu, tuturor barbatilor … caci, un nou inceput e bun pt toti nu?

Daca vezi ca soarele-ti rade prin par, daca simti miros de ghiocei, daca auzi ciripit de pasarele, atunci inseamna ca traiesti o noua primavara…cu mult mai frumoasa decat precedentele!!!! Primavara este un anotimp inchinat iubirii,primavara este atat de imbietoare, totul renaste, este anotimpul renasterii, al trezirii la viata, primavara face acum de ziua aceasta de 8 Martie, ziua cea mai plina de feminitate, zambete, si caldura sufleteasca!
Fiecare primavara care a trecut peste noi a lasat in viata noastra un strop de viata, de vitalitate si de voie buna, vreau sa urez o primavara asemeni fiecareia dintre noi, plina cu surasuri, plina de bucurie, voie buna, zambete flori si raze de soare si sa simtiti ca primavara izvoraste din fiecare. Fie ca toate impinirile frumoase, sanatatea si spiritul acestei zile sa va insoteasca pretutindeni … si fie ca primavara iubirii sa va inunde sufletul cu bucurie si cu parfumul tuturor florilor sale.

Va doresc un 8 Martie si o primavara cat mai frumoasa!!!

“La Multi Ani”.

        Pe 3.03 am zburat prima data cu avionul…pt multi poate e mult, pt multi putin … pt me a fost “doar” super super (si un pic poate prea scurt:P) :)….

 

Ia-ta ca a venit si primavara … mai mult una calendaristica, din pacate pentru aceasta zi de 1, caci, cel putin in Cluj a fost innorat mai toata ziua iar acum se pregateste sa ploua…

Insa, vazand partea plina a paharului, vine primavara … apare un nou inceput … o noua speranta … natura se trezeste … oamenii incep sa isi scuture nasucul de bruma iernii si sa se bucure de soare si caldura … totul renaste incet incet … ochii se deschid molcomi ca dupa o visare ciudata…

Personal, mi-a facut placere sa ies azi sa cutreier strazile, sa vad bucuria unui buchet de ghiocei, sa vad multe multe martisoare (facand abstractie de nenumaratele kitch-uri ce normal ca exista), sa simt natura ce parca se bucura si ea:).

In ciuda vremii ce nu a tinut neaparat cu noi, m-am intalnit cu prieteni, am vorbit cu prieteni cu care nu m-am mai vazut de luni sau chiar ani, am facut schimb de martisoare, am daruit zambete, am vorbit si ne-am distrat. De fapt … si acum ma pregatesc sa ies din nou…

„Show must go on” – spunea candva Fredy Mercury … si sunt atatea lucruri pentru care merita sa traiesti si sa te bucuri … si sunt atat de aproape, incat … imi e ciuda ca nu le-am vazut mai devreme

Pupici dulci dulci dulci si .. .o primavara frumoasa tuturor !!!!

Si, pt ca m-am obisnuit sa folosesc pt incheiere cate o melodie … am atasat una superba ce am primit-o de curand si care pt mine simbolizeaza putere …:P.

Astazi este ziua mea … va vine sa credeti? … Eu inca stau si ma gandesc si parca pur si simplu inca nu imi vine sa cred. Parca visez si totusi totul se intampla … Am implinit 21 de ani si inexplicabilul s-a petrecut – SUNT FERICITA!!!

Pentru cei ce mi-au citit posturile anterioare, si chiar pentru mine insami, poate parea paradoxal … acum catva timp (si nu mult in urma) aceasta zi se prefigura a fi una deosebit de dificila, mohorata, trista, searbada … cumva insa toate elementele naturii s-au adunat si s-au incapatanat in a o face cu totul diferita, in a-mi insela asteptarile, doar ca de data aceasta in bine; astfel ca aceasta zi s-a transformat intr-una vesela, calduroasa, cu mult mult mult soare, dulce, zambitoare, prietenoasa si … cred ca epitetele ar putea continua:). Prietenii mei, ce-mi stiu mai mult sau mai putin povestea au contribuit si ei din plin la acest platou, unii poate fara chiar sa stie, si atunci … ce-mi mai ramanea de facut?

Nu stiu cat timp va dura aceasta liniste, aceasta fericire sufleteasca insa nici nu imi doresc sa ma gandesc … o iau asa cum este si cum vine si just lay back, relax, breath si ma simt bine ( If you look you will see that this world is a beautiful accident, turbulent, succulent opulent permanent, no way I wanna taste it Don’t wanna waste it away) … pierdem prea mult timp meditand la „cum e mai bine” … daca suntem fericiti si nu facem rau nimanui, de ce sa mai irosim clipele gandind la „nemurire”?

Exista iubire, exista prietenie, exista bucurii, exista viata … poate nu e doar roz, poate nu e doar bleu, dar cu siguranta nu este doar neagra sau gri … e ca un fascicol de lumina reflectat intr-un cristal … mii de culori si totusi un lucru e dominant – stralucirea.

Am primit multe daruri si multe urari de bine, totul s-a intamplat chiar nesperat de bine … iar surprize placute s-au gasit la tot pasul insa, fara a leza pe nimeni sper, eu mi-am primit cadoul cel mai de pret in asta zi de luni, 25.02: FERICIREA – una reala, palpabila si nicidecum prefacuta sau doar de convenienta si pentru asta sunt recunoscatoare celui de Sus ce acum stiu ca nu m-a uitat….

Si, vorbind de inexplicabil, si uimitor, anexez un video, ce a devenit melodia mea de suflet, insa, in acelasi timp este mai mult decat surprinzatoare daca vedeti cine o canta…

Mergeam ieri pe strada si am asistat la o discutie ce m-a facut sa zambesc si, in acelasi timp mi-a trezit multe amintiri. In fata mea, o bunicutza isi ducea nepotelul la scoala (cls I) sau gradinita. Si baietelul povestea plin de infrigurare dar si naivitate cum, atunci cand va fi mare, va avea o casa unde va aduce pe toti cei ce ii iubeste si va avea multe jucarii si prieteni. Iar bunicutza a intrebat daca o va lua si pe ea. Raspunsul mi-a placut: “pai sigur, ca doar la tine tin cel mai mult”.

Nu stiu daca baietelul era crescut de bunici sau pur si simplu tinea la ei deoarece ii permiteau o viata mai libera decat parintii, insa pentru mine a fost o fraza ce mi-a schitat un zambet si mi-a deschis un pik sufletul … caci eu eram baietelul … cu toate planurile lui … dar in varianta un pic mai mare … in care a mai disparut un pic din naivitate si visare, in care aflasem ca nu e chiar usor sa obtii ce iti propui:P, oricat de dezinteresat si altruist er fi. Pe loc mi s-a inmiit dorul de casa si de bunicii mei ce m-au crescut. Caci eu fost crescuta de bunici, ei au fost ca parintii mei si stiu ca oricand ar merita sa le pup si picioarele pentru tot ceea ce au facut pentru mine.

Sunt constienta ca probabil toti parintii (sau cei mai multi isi iubesc copiii si incearca sa le dea ce e mai bun), insa cumva bunicii mei si-au sacrificat serviciul, batranetea, linistea personala, au suportat multe injurii si au crescut un al doilea copil ce altfel, la data respectiva probabil ca ar fi ajuns la un orfelinat. Practic, au sacrificat toul si nu au stat o clipa pe ganduri. Sunt singurii oameni care m-au iubit cu bune si rele, care nu mi-au intors spatele desi poate le-am gresit de prea multe ori fara sa realizez … Nu stiu daca asa se comporta parintii cu copiii lor, insa stiu ca iubirea lor nu va putea fi nicicand stearsa sau inlocuita din inima mea.

Si astfel, depanand amintiri, am rememorat copilaria mea, cand bunicutzul meu imi taia carnita marunt marunt in biberon, cu o rabdare fantastica, cand a stat langa mine zile si zile in spital si la operatii, cand statea nopti intregi si imi facea desene pentru scoala avand un talent deosebit sau cand se lupta pentru mine ori de cate ori cineva ar fi spus ceva rau la adresa mea, chiar daca poate uneori oamenii aveau si dreptate:).

Iar apoi bunica … bunicutza mea scumpika … de ea mi-a fost cel mai greu sa ma despart cand am plecat din oras. Si nu pentru ca o iubeam mai mult decat pe bunicul, neaparat, ci pentru ca noi aveam ritualurile noastre … povestile noastre … secretele noastre … iesirile noastre … o apropiere mult mai mare. Poate multi va veti uita ciudat la mine ca “ieseam cu bunica” - caci multi au facut-o in timp - insa mie imi facea o placere deosebita. Si mi s-a spus de multe ori eu am fost cea care i-a tinut tineri si in putere.

Si amandoi, la un moment dat din viata mea, si-au riscat viata pentru a o salva pe-a mea.

Astfel ei au fost cei ce mi-au ghidat mereu pasii, insa lasandu-mi in acelasi timp libertatea de a alege. Poate nu mi-au dat mult, poate ca nici nu au avtu de unde, insa un lucru e cert: mi-au dat totul…

Insa viata merge inainte si era clar ca drumurile trebuie sa se mai si desparta.

Acum, cand merg acasa, ma-ncearca mereu un sentiment ciudat. Probabil si pentru ca ii vad rar si mai mult decat putin, insa ii vad din ce in ce mai imbatraniti, mai greoi si ma cuprinde teama. Sunt constienta ca asta e regula firii, insa cumva nu stiu cum as rezista fara ei … fara un cuvant bun si fara oamenii in care pot avea incredere. Si stiu ca am un singur regret: ca nu sunt un pic mai mare ca sa ii pot recompensa pentru ce au facut, implinindu-le dorinte pe care stiu ca le-au avut si le au si pe care, nu au reusit sa si le implineasca, poate chiar din iubire fata de mine. De fiecare data cand ii parasesc am inima cat un purice … poate fi ultima data cand ii vad, caci am trecut prin momente tampite de genul.

Dar cumva, sper ca Dumnezeu sa imi permita sa le fac. Desigur, pentru ei, cea mai mare recompensa este sa isi vada “puiutzul” implinit, realizat … sa stie ca daca pleaca de pe aceasta lume, nu le voi duce lipsa si ma voi descurca … insa, eu sper sa pot face mai mult si incerc sa ii fac sa fie mandri de mine in fiecare zi

O melodie ce mi-a placut muuult … de fapt versurile sunt mai mult decat inspirate … oare de unde schimbarea?:)

V-ati trezit vreodata cu gandul ca nimeni nu va cunoaste cu adevarat … cine sunteti, ce doriti de la viata, care este secretul cel mai ascuns … Ca oamenii de multe ori se multumesc sa ne ia pentru ceea ce lise pare ca suntem, pentur o suprafata, si nu pentru ceea ce suntm in realitate?

Ati purtat vreodata o masca? Desigur! … ce intrebare stupida … toti o purtam, unii o data la o luna, altii in fiecare zi … De ce?Din teama, din dorinta de a fi ce nu suntem, din dorinta de a arata lumii doar o parte din noi, din dorinta de a fi placuti si acceptati intr-un grup, etc … din primii ani ai iesirii in lume incepem sa purtam o masca … unii cu o pricepere mai mare, altii cu o pricepere mai mica…

Si clar, ca este si normal caci nu-i ok sa fii o carte deschisa pentur oricine dar … ce se intampla cand cei din jur, poate chiar prieteni buni sau cunostinte bune, ar baga mana in foc ca ei stiu cine esti, cum esti … ca te-au studiat si stiu ce-ti poate capul astfel ca nu se asteapta la nimic nou … Si poate chiar ca te cunosc mai bine decat tine insuti? Si totusi stiu doar superficialul … doar ceea ce stiu toti, nimic mai mult … dar nu pare sa ii intereseze vreo clipa…

Ce ar trebui facut? Pus punct si incercat sa ii convingi contrariul … aplicat proverbul “cand doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca” sau sa continui in stilul caracteristic, cunoscut lor, caci nu are nici un rost sa te straduiesti sa ii faci sa inteleaga?

Voi ce ziceti?

P.S. Cum mi-ati cerut raspuns … sa vedem aici ce intelegeti :)) :P…

Ati vazut vreodata filmul “Grinch - Batranul ce ura Craciunul”?. Nu, nu este vorba de Craciun in ceea ce scriu ci doar de acea senzatie de a fi la un pas de moarte, de a-ti vedea cu stupoare viata perindandu-se prin fata ochilor, fragmente-fragmente, cu binele si relele facute, totul incheindu-se intr-un mod mai mult sau mai putin fericit.

V-ati trezit vreodata ca dintr-un somn profund, dintr-o moleseala permanenta ce v-a condus viata pentru o perioada lunga de timp, buimaciti, surprinsi si infricosati inca de visul sau cosmarul ce il traiserati? Vi s-au deschis vreodata ochii brusc, ca dintr-o coma, ca si cum pana atunci ati fi fost orbi sau ati fi avut o pacla, o panza de paianjen care v-a impiedicat sa vedeti realitatea, iar acum, data jos reusiti sa vedeti si sa intelegeti tot ceea ce pana atunci auzeati dar nu intelegeati?

Ce m-a impins sa scriu astazi nu isi are importanta, insa, cred ca aceea este clipa in care fiecare dintre noi este cuprins de un pragmatism greu de inteles si realizeaza efemeritatea si unicitatea vietii, dar si inutilitatea a 90% din actiunile sale. E de ajuns o fractiune de secunda sa ti pierzi viata, sa ramai invalid sau neom pe viata, sa innebunesti … o fractiune … totusi … desi stim astea, desi stim de cand ne nastem ca suntem sotiti mortii, doar intr-un astfel de moment crucial constientizam, caci pana atunci totul pare vorbarie goala.

Filosofie sau nu, nu sunt multi care primesc o a doua sansa; doar cei mai norocosi, sau avand poate 9 vieti ca pisicile:p, si astfel, viata poate capata un nou sens, mult mai lucid si mai clar.

Trecutul apartine trecutului si nu poate fi schimbat, decat in masura incheierii lui, oricat te-ai plange, te-ai lamenta, te-ai inchide in tine, ai avea motive sa suferi sau nu. Doamna cu coasa nu tine cont de origini, avere, inteligenta, motive, etc. Vine pur si simplu, nu intreaba de esti gata…

Insa prezentul si viitorul ne apartin noua si depind doar de noi . Si pot fi traite fara egoism dar pentru fiecare dintre noi si de fiecare dintre noi.

“Nu-i nici buna Nu-i nici rea Traieste clipa Nu-i nici buna Nu-i nici rea E viata ta!”

“Nu pot trai si pentru tine Asa ca (fa, fa, fa) fa ce iti vine Tine cont mereu numai de tine Doar acum e vremea ta! Fa ce-ti place, lasa-i in pace Fa ce-ti vine, daca te tine, Nu te pierde in peisaj Fii destept si ai curaj.
Nu fi trist zimbeste Uita ce nu-ti iese Lasa tot deoparte Si vino mai aproape Nu fi trist zimbeste Uita ce nu-ti iese Crede doar in tine Si o sa fie bine!!!!!”

14 februarie … ziua iubirii … sau macar un frumos ambalaj comercial american menit sa aduca in prim plan sarbatoarea iubirii … ca si cum aceasta ar fi un obiect … o posesie pe care il iei si iti aduci aminte de el doar intr-o zi anume a anului … in acea zi in care totul ar trebui sa fie altfel pentru ca e decretata “ziua indragostitilor”. Sa fie oare asa? sa fie oare iubirea un lucru de care te poti debarasa oricand oricum si fara sa-ti pese prea mult? cati oare dintre cei ce sarbatoresc astazi iubirea cred in ceea ce sarbatoresc si se gandesc daca a doua zi vor mai fi cu persoana de azi langa ei? nu cred ca isi are rostul sa fac statistici.

Ma intrebam daca iti mai aduci aminte cum era … cat ne ciondaneam ca aveam pareri diferite in ce priveste aceasta “sarbatoare” … … copii infantili (si sper sa-mi fie scuzat pleonasmul) sau poate scepticism vor zice multi … dar mai conteaza?

Adevarul il stim doar noi … sau poate ca nici noi nu il stim cu adevarat si in mod complet.

In asta zi imi doresc ca iti pot ura doar fericire, bucurii si multa iubire, dar nu pentru o zi ci pentru o viata … pentru toata viata asa cum iti doreai mereu. Dumnezeu mi-e martor ca mi-as fi dorit sa fii singurul meu barbat (sau, ca sa citez un prieten - “singurul meu om”) pentru totdeauna si pt toata viata. Si o clipa am crezut ca am reusit chiar. Acum nu mai e vorba de mine … de noi … e vorba de a renunta la ura … la atitudinea de strut … la a fi responsabili …

Se spune ca atunci cand un sarpe te musca trebuie sa sugi tot veninul afara. Asta este ceea ce doresc sa fac intr-o astfel de zi. Nu ma mai simt rau vazand cupluri si cupluri … nu imi mai amintesc de noi … ii multumesc lui Dumnezeu pentru bucuriile si tristetile ce mi le-a dat alaturi de tine si … si imi doresc doar ca ei sa fi cunoscut si sa fi fost pe un sfert atat de fericiti pe cat am fost noi … si deja sincer cred ca e enorm … caci ni s-a dat enorm si am platit enorm.

Am invatat multe si stiu ca voi mai invata cat voi trai. Stiu ca ti-am spus un adevar ce te-a durut si doborat pentr-un moment … dar mi-am dat seama ca poate intr-adevar nu meritai si nu erai pregatit pentru ce urma; pana la urma mi-am dat seama ca sa fac pe cineva gras nu ma va face slab, sa fac pe cineva prost nu ma va face mai destept, sa ranesc pe cineva chiar si cu ceva real nu va face sa mi se inchida mie ranile … sa distrugi pe altcineva cu ceva ce nu se mai poate schimba nu ma va face mai fericit … sa compari relatii de 9 luni cu ce a fost … sau sa crezi doar pe cei ce stiai si stii prea bine ce-si doresc … iar enumeratia ar putrea continua, dar e utopic si total lipsit de sens. Caci NU ASA CRED CA FUNCTIONEAZA LUCRURILE! Singurul lucru ce se poate face este sa infrunti problema, oricat de dificila si neplacuta ar fi ea … filosofia, fuga, tactica strutului nu a servit si nu va servi niciodata la nimic … decat poate la amgire…

Pentru noi deja nu mai conteaza … insa pentru tine si pentru mine sunt convinsa ca inca isi mai are rostul … Dragul meu am fugit prea mult de responsabilitate … ne-am ascuns prea mult dupa deget … ne-am chinuit prea mult ca soarecele si pisica (caci am dovada vie ca un caine si o pisica se pot intelege) … si totul pentru ce?

Uitandu-ma in urma nu am reusit sa vad decat un singur adevar: ne-am ponegrit iubirea pura in care credeam atat … sau macar doream sa credem … cu ce e oare mai diferit ceea ce am facut noi de un cuplu care se bucura de viata (chiar si mai stiu eu ce “orgii”) un an apoi se desparte … cu ce am fost noi mai buni?

In fiece zi te amagesti ca sunt bolnava de “cancerul minciunii” caci adevarul e prea mult pentru tine si stii ca daca te-ai fi “chinuit” macar un sfert din cat te-ai “chinuit”cu altele mult mai putin importante ai fi aflat in timp util … iar eu in fiece zi am incercat intai sa te las in boala ta, apoi sa iti arat ce e real si in final si definitiv sa nu urasc, sa nu jignesc, sa nu intinez mai mult tot ce a fost … sa ma bucur asa cum pot de ce mi-ai lasat sau de grijile si problemele ce mi le-am asumat singura in incercarea de a-mi arata ca inca mai pot … ca pot salva ceva sau pot face fericit pe cineva … Am fost doar doi copii prostuti … cu responsabilitate zero … si pb ca mult timp tot astfel vom ramane … si am suferit mai mult decat ar fi trebuit… PREA MULTA URA si RESENTIMENTE fara rost!

Poate ca viata e mult mai simpla …

In aceasta zi iti doresc sa te regasesti … sa ti se vindece ranile undeva departe de mine si sa nu mai trebuiasca sa suferi … sa-ti fie cu adevarat bine … sa renunti la ura … - si stiu ca nu-i usor caci inca te cunosc prea bine …:((. si culmea … nici nu mai doare pt mine dar ma doare ingrozitor pt tine. (prietenii stiu de ce!).

Eu una asta imi doresc … imi doresc sa uit momentele perfide … si chinurile groaznice … si resentimentele … si injosirile inutile ̷